luni, 23 aprilie 2012

SA INVATAM



Am invatat sa traiesc. Exista o diferenta intre a trai si a exista.

Am invatat sa fiu buna, toleranta, temperata, umana, dar sa nu uit ca eu sunt cea mai importanta persoana din viata mea.

Am invatat sa fiu ingaduitoare fata de ignoranti si sa fiu iertatoare cu cei rai si prosti.

Am invatat ca a astepta dupa altii, inseamna timp pierdut si amanari inutile.

Am invatat ca nu are rost sa ma zbat sa fac parte dintr-o viata in care nu sunt dorita. Ca aceia care nu cauta apropierea de mine, nu imi simt lipsa.

Am invatat sa fiu mai rezervata in a ma implica sufleteste. Sa fac diferenta intre cei care ma iubesc si cei care doar ma folosesc. Am invatat ca daca cineva ma iubeste cu adevarat nu imi va da motive sa ma indoiesc de asta.

Am invatat ca mai intai trebuie sa incerc sa ma ajut singura si abia apoi (daca nu reusesc), sa strig dupa ajutor.

Am invatat sa nu caut mereu vinovati pentru esecurile mele si sa imi asum cu demnitate greselile.

Am invatat ca am voie sa gresesc si ca oamenii nu au voie sa ma judece. Ca nu trebuie sa ma simt vinovata si nici sa ma justific pentru felul in care imi administrez viata.

Am invatat ca trebuie sa imi protejez secretele si ca trebuie sa fiu selectiva in privinta oamenilor in fata carora ma pot destainui, pentru ca unii te asculta doar pentru a afla informatii despre tine, pe care mai tarziu le vor folosi impotriva ta.

Am invatat ca exhibandu-mi fragilitatea sufleteasca imi asum riscul sa se profite de vulnerabilitatea mea.

Am invatat ca e doar de datoria mea sa lupt pentru fericire si ca nu am dreptul sa depind de altii pentru asta.

Am invatat ca am dreptul sa fac doar ce vreau eu si ca uneori n-ar trebui sa ma intereseze ce vor altii.

Am invatat ca ratiunea nu poate fi mereu in consens cu inima si ca ambele pot fi supuse ratacirilor.

Am invatat ca a avea o relatie, nu inseamna neaparat a avea iubire, siguranta, sau familie si ca doi oameni, desi formeaza un cuplu, nu inseamna intotdeauna "impreuna”.

Am invatat sa nu mai plang dupa trecut si dupa cei care m-au abandonat. Ca unii oameni te insotesc o perioada pe drumul tau, iar mai apoi aleg brusc alte drumuri. Ca unii nu au fost decat niste umbre, care doar m-au privat de soare si de lumina.

Am invatat ca viata inseamna alegeri si ca niciodata nu e prea tarziu sa o traiesc asa cum doresc.

Am invatat ca atunci cand iubesti, nu exista distante care sa nu poata fi parcurse.

Am invatat ca iubirea si binele nu le pot oferi cu forta celor care nu le vor.

Am invatat sa stau uneori doar eu cu mine si sa nu ma mai simt singura. Și ca de multe ori pot fi inconjurata de o multime de oameni si totusi sa cunosc cea mai cumplita singuratate.

Am invatat sa ma bazez pe propriile mele puteri, sa cred in mine si sa nu-i mai las pe altii sa ma descurajeze, sau sa imi spuna ce si cat pot.

Am invatat ca valoarea reusitelor mele este direct proportionala cu lipsa de importanta pe care o acord lucrurilor si oamenilor care nu merita.

Am invatat ca doar eu stiu cel mai bine cine sunt cu adevarat, cum sunt, unde trebuie sa ajung si ca fiecare om ma poate vedea diferit. Ca nu pot fi altfel, in functie de cum ar vrea fiecare persoana.

Am invatat ca oricat de bun ai fi, oamenii iti vor cauta defecte. Iar atunci cand nu le vor gasi, le vor nascoci. Pentru ca unii nu suporta sa vada la altii un spirit superior.

Am invatat ca lumea ma va judeca mai mult dupa prejudecati proprii decat dupa calitatile mele obiective.

Am invatat ca oricat de mult m-as stradui, nu voi reusi sa-i multumesc pe toti.

Am invatat ca a fi acceptat de ceilalti nu e telul meu in viata. Ca imi pot vedea de drum si fara sa am aprobarea tuturor.

Am invatat sa pierd, sa uit, sa iert si sa ignor.

Am invatat ca trebuie sa existe si buni si rai, dar, ca oricine se poate schimba neasteptat, atat in bine, cat si in rau.

Am invatat ca omul rezonabil se adapteaza lumii in care traieste si ca doar omul nerezonabil persista in incercarea lui de a adapta lumea la el. Ca dorintele, capriciile si nevoile mele, nu trebuie sa fie o prioritate pentru toata lumea. Ca in timp ce unii reprezinta o prioritate pentru mine, eu nu sunt decat o optiune pentru ei.

Am invatat ca nu sunt obligata sa imi ascund sentimentele si parerile fata de ceilalti si ca nu trebuie sa-i menajez pe cei care nu suporta sinceritatea. Ca adevarul spus direct ii va indeparta doar pe cei nesinceri. Ca atunci cand spun o prostie multi ma tolereaza, iar cand spun un adevar majoritatea ma urasc.

Am invatat ca a fi asertiva inseamna a fi libera si ca nimic nu e mai de pret ca libertatea.

Am invatat sa imi cunosc limitele, pentru ca doar eu pot forta depasirea acestora.

Am invatat ca uneori, un dialog cu mine insami ma poate ajuta de o mie de ori mai mult, decat daca as discuta cu alte persoane.

Am invatat ca atunci cand o usa se inchide, o alta se deschide, dar totul e sa nu-mi rupi gatul traversand holul dintre ele.

Am invatat ca starea mea de dispozitie depinde doar de mine, nu de starea vremii, nici de toanele altora.

Am invatat sa merg tot mai sigura pe propriile picioare, dar sa nu uit niciodata cine m-a sustinut sa nu cad.

Am invatat ca atunci cand cineva imi da branci, trebuie sa ma ridic cu spatele, altfel, ar trebui sa ingenunchez si numai Dumnezeu merita sa stai in genunchi in fata Lui.

Am invatat sa nu mai am asteptari. Pentru ca oamenii nu se vor purta mereu echitabil si nu vor fi mereu recunoscatori cand ii ajut. Iar unii vor uita de indata, ajutorul oferit.

Am invatat ca oamenii te resping daca nu le faci mereu pe plac si te uita daca nu mai au nevoie de tine.

Am invatat ca prostii nu au acces la ironie si de aceea se vor opri la insulta.

Am invatat ca daca unii oameni ma vorbesc pe la spate, inseamna ca nu se afla in pozitia din care sa imi poata da peste nas.

Am invatat ca cel mai mare compliment pe care il pot face prostiei unora, este sa ma dau la o parte ca sa o vada toata lumea.

Am invatat sa ma bucur de fiecare anotimp, sa impart cu ceilalti, sa zambesc oricui, sa ascult oamenii. Am invatat despre stapanirea de sine, despre cumpatare, modestie, virtute, ambitie si valori. Am invatat sa iubesc.

Am invatat sa fiu eu.
(sursa: http://www.irinab.com)


miercuri, 22 februarie 2012

VECHILE MAHALALE

 

Din Bucureștiul de altădată


Am încercat o incursiune imaginară prin vechile mahalale ale Bucureştilor.  Ne vom opri asupra originii numelor unora dintre acestea.
Multe şi-au luat denumirea după lăcaşurile bisericeşti din zona respectivă. De exemplu, Sfântul Gheorghe Nou, din actualul centru al oraşului Bucureşti, îşi are numele după cunoscuta ctitorie brâncovenească.
Alături se afla Mahalaua Sfântul Sava, numită aşa după „Academia” înfiinţată în chiliile ei în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Conform unui document din 27 aprilie 1664, în această mahala „au fost mai dinainte vreme scaunele ceale vechi în ţigănie”, deci, în secolul al XVI-lea, mahalaua respectivă se afla la periferia oraşului.
Acolo unde Calea Victoriei ajunge la malul Dâmboviţei exista pe vremuri, Mahalaua Sfântul Spiridon Vechi.
Tot în centrul oraşului, pe lângă mahalalele la care am făcut referire în episoadele anterioare, se aflau Mahalaua Sărindarului, Sfântul Ioan Nou, Sibilelor. Ultima, Mahalaua Sibilelor, cu 35 de case, era numită aşa după Biserica cu Sibile, care avea zugrăvite pe pereţii exteriori cunoscutele prezicătoare ale antichităţii. Mai înainte, această mahala purta numele Popa Hierea, după primul ctitor al bisericii devenit, după trecerea la monahism, călugărul Filoteu.
Mai erau cunoscute Mahalaua Sfântul Elefterie, numită la 1821 şi Lefter, Mahalaua Schitu Măgureanu care, în 1843, se mai numea şi Cişmigiu; Sfântul Ilie, din jurul bisericii din capul podului Calicilor (Calea Rahovei); Stavropoleos, după biserica şi hanul cu acelaşi nume care se afla la începutul secolului trecut în spatele actualului Muzeu Naţional de Istorie etc.
Multe mahalale poartă nume de domni şi domniţe, cum ar fi Mihai Vodă, Radu Vodă, Mavrogheni, Domniţa Bălaşa sau Şerban Vodă. Altele poartă numele unui boier mai important care a avut case în cuprinsul ei: Bălăceanu, Colţea, Creţulescu (în jurul bisericii cu acelaşi nume), care vine de la numele vel-vornicului Iordache Creţulescu, ginerele lui Constantin Brâncoveanu şi ctitorul cunoscutei biserici din Piaţa Revoluţiei; Brezoianu Vergu, Golescu, Dudescu, Stelea ş.a.
Interesante sunt denumirile de mahalale care indică profesia locuitorilor zonei respective. Astfel, este amintită în documente Mahalaua Tabacilor care, pe la 1632, se afla în partea de sus a Mănăstirii Sfântul Ioan, deci cam prin zona actualei străzi Domniţa Anastasia, în preajma unui pârâu care se vărsa pe atunci în Dâmboviţa. Înainte de 1674, aceşti meseriaşi se mutaseră din zona respectivă, un document de la Duca Vodă pomenind de locuri de casă care se aflau „unde au fost tabacii”. Probabil, datorită mirosurilor produse de procesul de tăbăcire a pieilor, meseriaşii respectivi au fost nevoiţi să se mute la periferia oraşului, dincolo de mănăstirea Radu Vodă, loc în care sunt pomeniţi într-un document din 1823 ca „mahalaua tabacilor sârbi”.
O altă mahala foarte veche era cea a Zlătarilor, adică a meşteşugarilor care prelucrau aurul şi argintul. Situată în jurul Bisericii Zlătari, care s-a păstrat până în zilele noastre, mahalaua este pomenită în documente încă de la 1675, dar cu vremea ea a ajuns cea mai mică din oraş. În anul 1798, Mahalaua Zlătarilor nu mai avea decât două case.
La rândul lor, negustorii şi precupeţii au dat nume unor mahalale. Astfel, întâlnim Mahalaua Negustori, în Plasa Târgului de Afară, mahalalele Precupeţii Vechi şi Precupeţii Noi în plasa Podului Mogoşoaiei, Mahalaua Lipscani, numită astfel după negustorii care aduceau marfă de la Lipsca (Leipzig), Oborul Vechi, Sfântul Ioan Moşi ş.a.m.d.
Au fost şi mahalale care au primit numele după o anumită caracteristică locală care i-a impresionat pe vecinii acestora. Mahalaua Broşteni, menţionată în documente de pe la anul 1696, era cunoscută prin mulţimea bălţilor din zonă, bălţi populate, fireşte, cu broaşte, Mahalaua Flămânda, numită astfel din cauza sărăciei locuitorilor ei, sau Mahalaua Dracului, situată în zona actualului Bulevard Banu Manta şi în care nu era recomandabil să circuli noaptea, din cauza pungaşilor ce mişunau pe acolo. În apropierea ei se afla şi cunoscuta groapă a lui Ouatu, imortalizată în numeroase scrieri referitoare la viaţa de altădată a Bucureştilor

miercuri, 24 august 2011

POVESTEA CELOR 4 ROMANI





[Una din ultimele perechi purtate de Dumitru Dan - Muzeul Măgura (Bacău)]


 


Povestea călătoriei celor patru români care au plecat în 1910 să străbată 100.000 de km pe jos continuă azi cu drame tulburătoare

Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan au uimit lumea acum 100 de ani cu voinţa lor incredibilă. În 1910, Paul Pârvu, Alexandru Pascu,Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan au pornit să ocolească pe jos Pămăntul. După mai bine de un secol, Gazeta Sporturilor reface povestea cutremurătoare a celor patru studenţi care au acceptat un pariu în premieră mondială şi destinul tulburător al singurului supravieţuitor dintre ei, care a parcurs 100.000 de km cu piciorul!
O istorie incredibilă se leagă de numele unor români, la începutul veacului douăzeci. Atleţi, temerari, aventurieri sau toate la un loc, patru studenţi în costum popular pleacă în 1910 pe drumul unei performanţe sportive şi umane unice în istorie: ocolul Pământului la picior, fără ajutor financiar. Mărturiile acestui film neverosimil se recompun greoi, aidoma unor diapozitive culese din ploaie, în ritmul în care lumea se grăbeşte acum.

 
 

[Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Stan au uimit lumea acum 100 de ani cu voinţa lor incredibilă]


 Provocarea secolului
Vara lui 1908. În vestul Europei, globetroterrii fascinează iar expediţiile sînt la modă. Touring Club de France, agenţie de sport şi turism din Paris, lansează o provocare nemaiîntîlnită: cine parcurge 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pămîntul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi! Dumitru Dan şi Paul Pîrvu sînt studenţi la geografie în capitala Franţei, Gheoghe Negreanu şi Alexandru Pascu, la Conservatorul parizian. Anunţul îi pune pe gînduri: munceau cu ziua să se întreţină iar banii de studii îi cîştigau din spectacole de dansuri, cîntece şi teatru popular. Toţi cei patru au 19 ani.
100.000 km, în şase ani!
Dumitru Dan, născut pe 14 iulie 1889 şi plecat din Buhuşi, atunci un sătuc la douăzeci de kilometri mai sus de Bacău îşi convinge camarazii să se înscrie în cursă şi află detaliile: itinierariu la alegere, dar aprobat de Touring Club, certificările vamale şi ale autorităţilor locale probează parcursul, plecare din capitala ţării de origine iar toate costurile vor fi suportate de participanţi.
În cîteva luni, peste 200 de visători se înscriu. Dintre toate itinerariile, cel al românilor lasă e singurul acceptat. Dumitru Dan, liderul grupului, pune o singură condiţie: doi ani să fie lăsaţi să se pregătească în ţară. Nebunia ocolirii globului pămîntesc, de la expediţia lui Magellan în 1521, se împlinise în mai toate felurile, mai puţin pe jos. Recordul vremii aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Doar că cei patru români îşi propun dublul distanţei, în doar şase ani!
Ocolul Pămîntului în opinci
Întorşi în România, cei patru se specializează în cartografie, meteorologie şi etnografie. Fac studii geografice şi deprind cunoştinţe de medicină. Vorbeau franceză şi germană, aşa că fiecare se apucă de învăţat o altă limbă. Merg zilnic 45 de km pe jos, în zone de cîmpie, deal şi munte, în toate anotimpurile. Exersează diferite feluri de mers şi mărşăluit şi alocă două ore pe zi exerciţiilor de forţă şi gimnasticii.
Singurul impediment rămîne susţinerea materială. Aşa că învaţă sute de cîntece şi dansuri populare româneşti şi se experimentează în cîntatul la fluier şi acordeon: "Dacă sîntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci cînd să cunoască lumea românii, dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci şi costum popular", propune Dan. Banii pentru hrană, transport şi taxe aveau să-i obţină susţinînd mii de spectacole folclorice, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor pînă la Casa Albă!

Tragediile unei victorii îngropate
Pe 1 aprilie 1910 începe călătoria impresionantă a celor patru. Pînă la final, trei din ei aveau să moară în condiţii dramatice: intoxicaţi cu opium în India, zdrobiţi în prăpăstiile din Munţii Chinei sau după lunga suferinţă a unei cangrene dobîndite de-a lungul miilor de kilometri parcurşi prin frigul siberian.
După ce a străbătut cinci continente, traversînd de şapte ori oceanele, şi după ce a rupt aproape cinci sute de opinci, Dan se întoarce neîmpăcat în România lui 1916: primul război mondial îi opreşte aventura, cînd mai erau zece mii de kilometri din itinerariu. În 1923, cînd completează traseul şi e primit cu onoruri la Paris, cei 100.000 de franci francezi primiţi nu mai înseamnă mare lucru: aproape 40.000 de euro astăzi, căci războiul devalorizase moneda. Mormîntul temerarului român Dumitru Dan e străjuit de o cruce de metal, fără nume, într-un cimitir din Buzău. Drumul începe într-un aprilie ploios la Bucureşti.

Lumea în 1908
- se descoperă primul mare zăcămînt de petrol în Orientul Mijlociu;
- Thomas Selfridge devine prima persoană moartă într-un accident aviatic;
- Bulgaria îşi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman;
- se înfiinţează FBI dar şi cluburile Internazionale Milano, Feyenoord şi Panathinaikos;
- tragerea funiei şi pelota se numără printre probele JO de la Londra.

Ce însemna Touring Club de France
Înfiinţată în 1890 în Franţa, asociaţia care a organizat concursul inedit avea drept scop "dezvoltarea turismului sub toate formele". Dincolo de iniţiativele de pionierat în sport şi aventură, cum ar fi coloniile de camping sau sutele de piste de ciclism create, Touring Club a rămas în amintire pentru dotarea străzilor din Franţa cu peste 30.000 de semne de circulaţie, în 1914. Activităţile ei au încetat în 1983, deşi după al doilea război mondial număra peste 700.000 de membri!
6 traversări ale Ecuatorului a prevăzut traseul românilor în jurul lumii, alternînd emisferele pentru a evita timpul nefavorabil 1500 de mari oraşe şi 74 de ţări, la vremea aceea, a străbătul românul de-a lungul aventurii sale.

Din documente, mărturii şi din însemnările de drum ale lui Dumitru Dan, Gazeta reface traseul incredibil al celor patru români.
Arestaţi în Danemarca, fermecînd Orientul cu dansuri populare româneşti, capturaţi de aborigeni lîngă Sydney, Pascu, Negreanu, Pârvu şi Dan au traversat între aprilie 1910 şi mai 1911 Europa, Asia, apoi Africa şi Australia. "Cerul acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală". Sînt primele cuvinte din jurnalul de călătorie al lui Dumitru Dan, pe 1 aprilie 1910. Însoţiţi de Harap, cîinele care-i va urma aproape tot timpul, cu bagaje în spate care nu depăşesc opt kilograme, studenţii se îndreaptă spre Braşov. În cei şase ani, aveau să găsească în oraşele în care ajungeau costume şi opinci trimise prin poştă de rude, după un calendar strict.
Arestaţi după 2000 de km
După doar trei zile de la pornire, Dan, Pascu, Negreanu şi Pîrvu ajung la Budapesta. De aici pînă la Viena nu planificaseră nici o oprire, aşa că parcurg distanţa în "mers voinicesc", după cum consemnează Dan. Prima impresie puternică o lasă capitala Imperiului Austro-Ungar, din care şi Transilvania făcea parte atunci: în o zi şi-o noapte la Viena sînt uimiţi de "cerşetorii orbi care vînd chibrituri lîngă vitrinele luxoase de pe Ring", tramvaiele aglomerate şi "funcţionarii care beau permanent capuţiner (cafea cu lapte)". Aici dau prima reprezentaţie, într-un teatru de cartier, şi cîştigă primii bani. Urmează Berlinul, unde poarta Brandenburg, carul cu patru cai al zeiţei Victoria şi reuşita unui al doilea spectacol alungă primele gînduri de deznădejde. La graniţa cu Danemarca apare şi primul obstacol major: un vameş "refractar la ideea de turism internaţional" îi arestează şi îi expediază în Flensburg, considerîndu-i spioni! "Ne-am lămurit cu superiorii şi apoi ne-am reîntîlnit cu bietul la vamă", notează ironic Dumitru Dan.

"Plîngeam în faţa tabloului cu ţărani români"
Cei patru trec prin Oslo, atunci Cristiania, Stochkolm şi Helsinki, unde publicul îi consideră exotici şi autentici, repurtînd un mare succes cu spectacolele lor. De la Golful Finic la Marea Caspică, pe distanţa de 3000 de km, condiţiile aveau să devină însă mult mai aspre.
După un popas de trei zile la St. Petersburg, în care nopţile albe le-au luminat Ermitajul, românii ajung la sfîrşitul lui iulie 1910 în Moscova, care avea la acea vreme "360 de biserici şi 22 mînăstiri, dintre care Mîntuirea te lăsa fără grai, cu cupolele învelite de 350 de kg de aur!". Dorul de acasă avea să-i răscolească în galeria Tretiakov din capitala rusă: "În faţa unui tablou de Vereşceaghin am plîns ore în şir. Erau imagini cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani români pictaţi în straie ca ale noastre".
Au fascinat Persia cu spectacole folclorice
La începutul lui octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, după care au mers 200 km prin munţi, "rebegiţi de frig şi uzi de ploaie", pînă la Tbilisi, părăsind uşor, pentru prima oară, Europa. Între Moscova şi Teheran, au mîncat mai mult ceai, ouă şi pîine, iar ritmul a fost năucitor: "constant, minim 10 ore de mers pe zi!"
Ajunşi în Persia peste o lună, concluzionau: "Caucazul e frumos decît orice peisaj alpin". Teheranul, cu 200.000 de locuitori iarna iar vara cu aproape jumătate, din cauza căldurii, avînd azi aproape 10 milioane de suflete, le-a apreciat peste păsură cîntecele. Secretul e că religia nu le permitea persanilor să cînte la instrumente, aşa că românii erau o apariţie fascinantă! "Ne-am hrănit cu unt lichid, de la iliaţi, păstorii nomazi, şi ne-am mirat: în pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!"
Sacali şi furtuni în deşertul arab
Între Bagdad, unde au vizitat Babilonul, şi Siria de azi, au mers pe Valea Eufratului alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: "Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau, crezîndu-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!" Prin păduri de curmali, smochini şi cedrii "cu cirmcumferinţă mai mare de 25 de metri", temerarii au ajuns la Damasc, "Ochiul Orientului", unde au fost recompensaţi cu daruri şi bani mai ales de către români din Galaţi şi Brăila, stabiliţi aici cu afacerile!
Prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi apoi la umbra Piramidelor, pe Valea Nilului, printre egipteni care "păreau contemporani cu Ramses al II-lea", "înfioraţi de urletele şacalilor" în peregrinările la ceas de noapte, studenţii români au avansat în Africa. Pe teritoriul Sudanului, "unsprezece zile nu am întîlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom". După care, în deşertul saudit, o furtună năpraznică le-a pus viaţa în pericol: "dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cît, poate zeci de ore, pînă s-a sfîrşit".
O lume cu sclavi şi stăpîni
Itinerariul Etiopia-Somalia-Tanzania-Mozambic i-a sleit de puteri, astfel că încheierea parcurgerii coastei de Est a Africii, prin traversarea în Madagascar, a părut izbăvitoare. Insula nu i-a impresionat pe aventurierii care se aşteptau să găsească o Africă primară, pură, şi s-au lovit de semnele colonialismului: castelul regal din Antananarivo devenise grădină zoologică, băştinaşii purtau pe umeri care cu britanici şi francezi. Din Madagascar, la bordul unui vas, românii au pornit spre Australia, traseul pe acest continent avînd să însumeze 2100 de km. Aici, în "ţara lînii", cum li s-a părut românilor, au vizitat oraşul Sydney, capitala Canberra, Blue Mountains şi grotele Jenolan, îngrijoraţi că populaţia aborigenă număra în 1911 "doar 2012 suflete, faţă de 40.000, în 1788".
7 mări şi 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de două ori cel Indian şi o dată Pacificul 497 perechi opinci şi 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan în cei şase ani de călătorie

 
 
 
Lumea în 1910
- cometa Haley devine vizibilă de pe Pămînt;
- Henry Ford vinde 10.000 automobile;
- mor Mark Twain şi Lev Tolstoi;
- Manchester United se mută din Bank Street pe Old Trafford;
- se înfiinţează echipa de fotbal Chinezul Timişoara
Mers de 10 ore pe vapor!
Pentru a acumula cît mai mulţi kilometri, în condiţiile în care itinerariul prevedea perioade mari de traversare a mărilor şi oceanelor, cerinţele organizatorilor i-au obligat românii să meargă zilnic minim 10 ore pe puntea vapoarelor, în timpul călătoriilor pe ape. Fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, un contor cu contragreutate care calcula distanţele, echivalînd fiecare pas cu un yard, adică 91 de cm.
 
 
 
Capturaţi de aborigeni!
În Australia, dornici să ia contact cu băştinaşii, românii s-au aventurat într-o zonă sălbatică, la sute de kilometri de Sydney. În timp ce Pârvu şi Negreanu ridicau un adăpost, Pascu şi Dan s-au avîntat 4 kilometri în necunoscut şi s-au trezit într-o groapă adîncă de 20 de metri, capcana aborigenilor pentru animale! Cei doi au tras cu revolverele, gîndind că vor fi auziţi de colegi, dar au speriat băştinaşii, care i-au legat cu frînghii şi i-au dus în tabăra lor. Cînd membrii tribului au adormit, Pascu i-a reproşat ironic lui Dumitru Dan iniţiativa expediţiei prin junglă, "cauţi hotel în pădure, de parcă eşti la Buşteni", după care s-a aruncat în foc, arzînd legăturile de cînepă şi eliberîndu-şi apoi prietenul. Arsurile la braţ ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece niciodată.
Legenda asasinilor
Aproape de Teheran, românii s-au odihnit alături de călători persani şi armeni într-un caravanserai, han oriental pentru caravane, aflînd o poveste tulburătoare: în secolul XIII, se statornicise în acele locuri un persan bogat, Hasan Ibn Sabbih, care a fondat secta ismailiţilor. După ce a construit palate şi grădini impresionante în inima pustiului, acesta a început să adoarmă cu haşiş tineri şi să-i aducă la curtea sa. Treziţi, oamenii aflau că se află în raiul promis de Mahomed! După o vreme, tot cu haşiş, îi adormea şi îi ducea înapoi în pustiu. Crezînd că au pierdut Paradisul, bărbaţii şi femeile deveneau lsugile lui Hasan, fiind în stare chiar şi de crimă, pentru a reveni în Rai! Cunoscuţi drept haşaşini, aceştia au devenit asasinii de azi. Hasan a fost ucis în 1256, de mongoli.

Persanul de la "Ibraila"
La 500 km de Bagdad, cei patru au făcut un popas la palatul unui negustor, Fawzi Ibrahim, cu turban, ochelari de aur şi mantie de mătase albă, "desprins direct din O mie şi una de nopţi, mai puţin ochelarii" Acesta i-a găzduit şi s-a bucurat de spectacolele folclorice peste măsură, "minunea lui Allah", oferindu-le la plecare o sumă uriaşă de bani românilor. Ibrahim a fost primul om întîlnit care avusese contact cu spaţiul românesc: drumurile negustoriei îl duseseră la Brăila, de unde păstra amintiri fermecătoare.

În mai 1911, la doar un an de la începutul itinerariului lor, cei patru români se află în Australia, după ce au traversat Europa, au trecut prin Asia şi pe coasta de Vest a Africii

Citeşte AICI Ocolul Pămîntului în opinci, prima parte

Compensînd vitregiile acestei aventuri cu fascinaţia descoperirii de oameni şi locuri noi, Pascu, Pîrvu, Negreanu şi Dan îşi continuă senini itinerariul la capătul căruia, în 1916, ar trebui să completeze 100.000 de km parcurşi pe jos. Însă în decursul a doar cîteva luni, moartea are să înjumătăţească echipajul temerar.

Cu Brîuleţul şi Ciobanul, printre portocali!
Din Brisbane, cei patru pleacă la începutul verii lui 1911 spre Wellington, capitala Noii Zeelande, descoperind pînă la sosirea în India cele mai importante insule din arhipelagurile Asiei de sud, la bordul vapoarelor cu aburi. În Java, Borneo, Brunei şi Singapore, dansurile şi cîntecele populare româneşti sînt, ca şi pînă acum, singura sursă de venit: "Cu Brîuleţul şi Ciobanul am supravieţuit prin insule cu portocali", notează Dumitru Dan în jurnalul de drum.
Pentru cucerirea subcontinentului Indian pe traseul Bombay-Calcutta cei patru aveau propuse doar 62 de zile, astfel că în iulie 1911 are loc debarcarea în Bombay, la capătul unui drum pe ape la bordul vasului "Peninsular Oriental", pornit din Sri Lanka. Surpriza a fost totală: "Nu am ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne aşteptatu sute de curioşi şi reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!"
India îi lasă doar trei
Primirea spectaculoasă era departe de tragedia care avea să se petreacă "în Mumbay, crater cu oameni şi credinţe". Românii sînt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului din capitală, un personaj captivat de călătorii. După un ospăţ copios, Dan, Negreanu şi Pârvu ies în oraş să adune cele necesare călătoriei, iar Pascu rămîne să povestească bogatului indian şi celorlaţi invitaţi peripeţiile de pînă atunci. La întoarcere, cei trei români au o privelişte care îi pune pe gînduri: toată lumea leşinată, cu pipe de opium în mînă!

"Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbuşit", notează Dan cu amărăciune. Colegii i-au "fricţionat braţele şi tîmplele", dar rajahul i-a liniştit, spunînd că un somn de o oră-două îl va face ca nou. Pascu nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Pe 17 iulie 1911, rămîneau doar trei călători, şi cîinele lor, Harap.
Tristeţe pe coasta Africii
Drumul a continuat prin Benares, spre Calcutta, dezvăluind "cea mai variată ţară din punctul de vedere al climei, oamenilor şi obiceiurilor". Priveliştile, însă, nu i-au mai impresionat o vreme pe cei trei români îngînduraţi. Notiţele sînt tot mai rare în jurnalul de călătorie al lui Dan. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town. Metropola îi şochează prin nedreptăţile sociale, mai mult decît prin frumuseţe: "Inima ţi se strînge cînd ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi". Dar oraşul sud-african e doar punctul de plecare pentru parcurgerea coastei de vest a continentului african, prin Congo şi Gabon, pînă în Senegal. În 1911, singura ţară independentă din Africa era Liberia!

 
Călătorii au poposit aproape o săptămînă la Tenerife, în Insulele Canare, ajunşi aici cu un vas din portul senegalez Saint-Louis. Clima blîndă, fructele şi odihna i-au refăcut după "străbaterea coastei africane epuizantă, uscată şi săracă", pentru aventura uriaşă care avea să urmeze: America de Sud.

Spectacole cu sala plină la Rio
În ianuarie 1912, cei trei debarcă la Rio de Janeiro, aşteptaţi de sute de localnici. Românii deveniseră o prezenţă constantă în buletinele şi ziarele de aventură şi călătorii, o presă gustată la acea vreme. Oraşul brazilian e mult diferit de cel pe care îl studiaseră Pârvu, Negreanu şi Dan, "cu străzi întortocheate, pieţe murdare şi case dărăpănate", iar motivul îl află în prima zi de şedere: în 1904, guvernul împrumutase 8,5 milioane de lire sterline de la Marea Britanie pentru recontrucţia urbei, devenită port "dotat exemplar, cu clădiri monumentale".
Cel mai mare succes repurtat de spectacolele folclorice ale românilor se leagă de Rio. Sala teatrului Diamantina din oraşul brazilian a fost zile întregi plină la dansurile şi cîntecele populare ale celor trei. Mai mult decît atît, Dan are ideea organizării de prelegeri şi conferinţe în care să împărtăşească localnicilor experienţele contactului cu locuri şi oameni pe care îi descoperiseră: românii erau deja ambasadori ai multiculturalismului!
O noapte printre jivanos
Traseul sud-american continuă spre Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia. Natura îi fascinează iar diversitatea încă păstrată la nivelul populaţiilor băştinaşe îi copleşeşte. O întîlnire memorabilă are loc în sud-estul Ecuadorului, la graniţă cu Peru. Cei trei călători, împreună cu un ghid localnic, se apropie de o aşezare de jivanos, trib de indieni cu o istorie milenară. La marginea satului, ghidul "suflă dintr-un corn uriaş, fără să ştim de ce, şi i se răspunde din junglă cu un sunet similar". Românii au vrut să continuie drumul, dar spaima de pe chipul ghidului i-a oprit: "Dacă şeful tribului ne-ar fi răspuns cu două sunete, am fi putut trece nestingheriţi, dar un singur sunet însemna că vrea să ne cunoască!"
Cei trei tineri au petrecut o noapte alături de jivanos, "bărbaţi cu pieptul vopsit în roşu şi negru", hrănindu-se în colibe cu fructe şi cartofi preparaţi după reţete "pentru care restaurantele din Paris ar da bani grei". Apoi, au rămas o noapte într-un trib de indieni itucalli, lîngă Guayaquil, unde Dumitru Dan a fost muşcat de "o coropişniţă ciudată", fiind operat pe viu de un doctor "care părea mai degrabă paznic de doctori".

În inima Orientului Extrem
Drumul pe ape îi duce pe temerarii români în San Francisco, unde însă poposesc numai trei ore, de aici îmbarcîndu-se către Yokohama. Exact drumul invers parcurs de Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, din Ocolul Pămîntului în 80 de zileTraversarea Atlanticului cu vasul Rangoon a durat 27 de zile, timp în care cei trei au parcurs pe punte 1.400 de kilometri!
Cele două zile petrecute în Tokyo i-au legat definitiv pe drumeţi de lumea Orientului Extrem, unde "simplitatea şi cinstea sînt o artă pe străzi", iar "cele paisprezece feluri de mîncare cu care am fost serviţi în casa unui profesor de japoneză" le-au schimbat pentru totdeauna "gustul despre bucătărie".

Doar doi, după doi ani de drum
Din lumea niponă, românii intră în China prin Hong Kong, trecînd prin Canton (astăzi Guangzhou) şi stabilind ca destinaţie finală a acestei etape de traseu oraşul Pekin, capitala Beijing de azi. Itinerariul presupune traversarea munţilor Nau Lin, pe poteci înguste, sub care se deschideau prăpăstii fioroase. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers prin acest decor, o ploaie măruntă îngreunează şi mai mult avansarea. Cei trei merg în şir indian, sprijinindu-se în bastoane de lemn, ascuţite. Un strigăt şuierător îi încremeneşte. Din faţă, Dan întoarce privirea spre Pârvu: Negreanu se rostogolea lovindu-se de stîncile ude şi se prăbuşi într-un pîrîu.
Cei doi colegi îl trag cu frînghiile şi îl întind, dar Negreanu "părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însîngerat". Dan fuge spre primul sat, reuşeşte să se înţeleagă cu un călugăr care ştia puţină engleză, şi se întoarce cu doi chinezi în ajutor, cînd noaptea se lăsase deja. "Vînăt şi tremurînd" îl poartă pe muribund într-un hamac pînă în sat, dar nu găsesc doctor. Merg 10 kilometri pînă la spitalul unui orăşel, însă aici nu există medic de gardă, apare unul abia în zori. La şapte dimineaţa, Dumitru Dan pleacă să ceară ajutorul autorităţilor, dar cînd se întoace la spital îl găseşte pe Negreanu mort.
67 grade Nord şi 40 grade sud au fost coordonatele extreme atinse în expediţie
Lumea în 1912
- Roald Amundsen atinge Polul Sud
- începe Primul Război Balcanic
- Casimir Funk formulează conceptul de vitamină
- I.L. Caragiale moare în iunie

Un mormînt pierdut la Bombay
Trupul lui Pascu a fost înmormîntat în capitala Indiei, după ce a fost autopsiat, la cererea colegilor lui de călătorie. Rajahul indian şi-a dorit ca ceremonia funerară să se ţină după obiceiul locului, fapt care însemna o mare onoare pentru străini. "Guvernatorul statului ne-a înţeles şi l-am înhumat creştineşte", spune Dan în jurnal. Cei trei rămaşi au anunţat familia şi Touring Club de France, după care s-au hotărît să continue drumul în numele acestui sacrificiu.
Au dormit cu "vînătorii de capete"!
Indienii jivanos din zonele nordice ale Americii de Sud, alături de care cei trei călători români au petrecut o noapte memorabilă, erau denumiţi şi "vînătorii de capete", fiind printre puţinele triburi amazoniene care au păstrat tradiţia decapitării inamicului şi a păstrării craniului acestuia, prin mumificare! Procedura prevedea înlăturarea oaselor craniului, tratarea pielii cu soluţii din ierburi şi umplerea scalpului cu nisip fierbinte. Capul se contracta, mişcorîndu-se pînă la dimensiunea de doi pumni! După ce buzele şi pleoapele erau cusute, rezultatul devenea un simbol cu conotaţii magice.
Doi membri ai echipajului românesc decedaseră după numai un an: Pascu intoxicat cu opium în India şi Negreanu prăbuşit în prăpăstiile Chinei.
Rămaşi cîteva zile în China, pentru a-şi îngropa camaradul pierit într-un accident dramatic, cei doi temerari români, Dumitru Dan şi Paul Pârvu, se întăresc pentru miile de kilometri rămase de parcurs. Pentru ei urmează Alaska, apoi străbaterea Americii de Nord şi Caraibelor. Întreruptă de Primul Război Mondial, călătoria e încheiată abia în 1923, la Paris.


EPILOG: Interviu cu Steliana Sârbescu, fiica temerarului Dumitru Dan
Dumitru Dan a murit sărac, la 90 de ani, în 1979. Cei 100.000 de franci francezi pe care i-a primit ca premiu în 1923 nu mai valorau, după Primul Război Mondial, decît 40.000 de euro, în zilele noastre. În cimitirul din Buzău, mormîntul lui e acoperit cu buruieni şi străjuit de o cruce din fier, pe care nu scrie nimic


vineri, 22 iulie 2011

|FATA NEVAZUTA A LUNII[LUMII]


Mi se intampla ca, de la o vreme incoace, am inceput sa vad oamenii asa cum sunt ei in realitate. Asa cum au fost de fapt intotdeauna, numai ca eu nu reuseam (sau refuzam) sa ii vad. Cine vrea sa vada ce e urat si rau intr-o alta persoana? In aparenta, pare pierdere de vreme. In realitate, e practic si de bun simt.

Pentru aceasta lipsa a mea, care a durat atat de multi ani, nu pot da vina pe nimeni altcineva. Fiecare din noi incercam sa ascundem “la spate”, propria umbra. Ce nu se vede in mod obisnuit, la lumina zilei. Ce stim ca nu ne face nici noua placere si acel ceva de care am vrea sa scapam, daca am putea.

Unii oameni fac un efort anume pentru a fi ei insisi. Asta incluzand si a-si pierde energia in a-l duce in eroare pe celalalt, a-l “atinge” (intepa), a-l lovi chiar, prin cuvinte sau fapte. Nu imi dau seama exact daca din egoism sau din alt motiv eu nu am ales sa ma irosesc in felul asta. Cunoasteti expresia aceea: “ce- in gusa, si-n capusa”. Mi se pare un effort inutil sa il urmaresti pe celalalt, sa vezi ce “unelteste”, ce face sau nu face, pentru a putea fi pe faza, sa ai replica cea mai buna la indemana, sa fii tu inaintea lui si, implicit, deasupra.

Plasata undeva intre naivitate si vulnerabilitate, am gandit oamenii ca fiind ei, simplu, direct, fara ascunzisuri si uneltiri. I-am luat de buni, asa cum mi se prezentau la vedere. Ca si cum m-as fi uitat la un afis sau la o reclama si as fi crezut tot ce se vedea la suprafata. Dar oamenii au si dedesubturi. Iar acelea sunt foarte adesea tenebrante si inspaimantatoare. Chiar si pentru ei.

Pot spune ca e un adevarat soc sa ti se ridice valul de pe ochi (daca a fost vreodata, cu adevarat, un val peste ei) si sa vezi realitatea cea crunta: oameni pe care ii considerai prieteni, apropiati, ramasi dintr-o data in deplina lor goliciune sufleteasca. Cu tot ce au mai urat si mai stramb in ei. Sa ii vezi cat sunt de mici, de egoisti si narcisici, de tendentiosi si rautaciosi, de pervertiti si stricati sufleteste si mental. Sa iti dai seama ca ei te-au perceput in tot acest timp asa cum esti tu, cu bune si cu rele, dar si-au ascuns fata de tine multe.

De fapt, pot spune ca e si vina mea. Am avut nenumarate hinturi din care sa imi fi putut da seama. Dar le-am ignorat, nevoind sa accept realitatea. Am zis ca nu vad eu bine, ca am inteles poate gresit, ca adevarul e mereu pe undeva pe la mijloc, ca oamenii mai si gresesc si nu sunt niciodata perfecti. Le-am gasit mereu scuze, portite prin care sa se strecoare cu fata curata.


Dar, intr-o buna zi am obosit face toate astea. Sau si pentru ca, la un moment dau au obosit ei si au inceput sa “muste” cu adevarat si sa isi dea arama pe fata. De-alungul timpului, m-am gandit ca daca ma fac ca nu observ, daca trec cu vederea, isi vor da seama de greselile lor, se vor simti si nu le vor mai repeta; cel putin nu cu mine. GRESEALA! Oamenilor e bine sa le spui in fata cand ti-au gresit. Daca au facut-o, inseamna ca simt nevoia de a fi si judecati si iertati. E bine sa spui macar: “Ei, n-ai fost prea diplomata la faza asta! Ia gandeste-te de ce ai simtit nevoia sa ma jignesti sau sa ma ranesti in felul asta?”.


De cele mai multe ori, am realizat care a fost motivatia lor. Dar asta nu avea relevanta. Ei ar fi fost nevoie sa realizeze. E ca si cum te-ar calca cineva pe picior, din greseala. Daca si-a dat seama, isi va cere scuze si se va simti prost. Daca nu realizeaza ca te-a calcat, se va uita in gol sau iti va zambi prosteste, iar tu nu vei putea spune decat: “Ia uite-l si pe ametitul asta! Nici macar nu si-a dat seama ca a trecut cu buldozerul peste sufletul meu.” Iar cand se intampla o data, din greseala, ca i-a scapat, e una. Cand se intampla in mod repetat, e timpul sa iti ridici un semn de intrebare: “Oare chiar am nevoie de asta? Am nevoie de astfel de oameni in viata mea? Care sa ma jigneasca si sa ma loveasca fara a le da un motiv adevarat?
  Cristina Marioglou (Tine) 

luni, 18 iulie 2011

SA NE MAI SI AMUZAM




Femeia-i, lucru evident,
Exact ca un medicament;
Dac-ai putea, ce bine-ar fi,
Să-l iei şi de trei ori pe zi.
Nic Zarnescu



Unei tinere vorbăreţe

E blondă, -naltă şi drăguţă
Şi vocea ei mereu m-amuză;
Aş fi dorit să-mi fie muză,
Da-i mai degrabă muzicuţă. 
Nic Zarnescu



Vecina noastră, zâmbitoare,
M-a invitat la dânsa ieri:
E-a nu ştiu câta iarnă-n care
Serbează-aceleaşi primăveri.
Nic Zarnescu

Cu un mers de mare clasă
Şi la chipuri răpitoare,
Ieri erau femei de casă,
Azi sunt păsări migratoare.
Nic Zarnescu



Cam încurcată-i tragedia
Massmediata şi perenă:
El baltă şi-a lăsat soţia
Şi s-a-ncurcat cu o sirenă. 
Nic Zarnescu



S-au cuplat subit la mare
Şi a fost idilă lungă:
Dânsa se prăjea la soare
Dănsul se prăjea la pungă. 
Nic Zarnescu



Nevestele-s, în căsnicie,
Maiori sau colonei, se ştie,
Dar nişte dame mai moderne
Sunt chiar miniştri de externe. 
Nic Zarnescu



Deplângem astăzi bunătatea
Acestui dulce îngeraş,
C-a fost odată jumătatea
A jumătate din oraş.
Sorin Olariu



Ce e femeia?

Vă fac şi eu o mărturie
(De-aude mama, mă despică):
Femeia-i ca o jucărie -
De umbli mult la ea... se strică!

epigramă de Păstorel Teodoreanu




Vorbeam ieri cu soţia mea
Şi îi justificam cu foc:
"Tu să te-ngrijorezi abia
Când n-o să mă mai uit deloc!"
Laurenţiu GHIŢĂ

Un moş cărunt, în parc, pe lângă raţe,
Văzând o fată-ncepe-a saliva:
"Ce-aş mai pupa-o şi aş strânge-o braţe
Şi, drace,... parcă mai urma ceva...!”
Laurenţiu GHIŢĂ

IN SPERANTA CA V-AM SMULS UN ZAMBET, VA UREZ  NUMAI BINE!

sâmbătă, 16 iulie 2011

UNDEVA,CANDVA..



 

Mi-ar fi placut sa traiesc pe la 1870. Sa port palarie si manson, sa merg la baluri si sa asist la curse de cai. Probabil am vazut prea multe filme. Am chef de o piesa de teatru,cum ar fi de exemplu "Jocul de-a vacanta" a lui Mihail Sebastian. 


 

"Undeva,candva"...va mai amintiti acest film?
O poveste emotionanta, sensibila, incredibila, fantastica care a nascut unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste.
Cum sa uiti un asemenea film? L-am vazut de cateva ori, minunat!
 

 

Imi aduc aminte ce emotionata am fost de fiecare data cand am vazut filmul,ce efect a avut asupra mea intreaga poveste de dragoste si cum ma transpusesem in personajul Elise McKenna, interpretat exceptional de Jane Seymore. Frumusetea izbitoare care a nascut o splendida poveste de dragoste "traia" linistita intr-un tablou superb asezat pe unul dintre peretii Grand Hotelului... 

 

dar nu aici
din pamant ochii ai sa-i ridici
undeva candva
dar nu acum
ai sa fii mai bun, vei avea un drum
stai in tine
si-ti doresti sa intalnesti
pe cineva in care poti sa crezi
fara sa te vinzi, fara sa te pierzi
 

 

undeva candva
lumea se-ntampla
dar nu stiai ca era a ta
undeva candva
ai uitat sa simti, ai stiut sa minti, si nu-i asa?
stai in tine
si iti doresti sa intalnesti
pe cineva candva in care poti sa crezi
fara sa te vinzi, fara sa te pierzi 
-de JeAnne Dark 

 

Sa-ti spun cat te-am iubit candva
Sa fim din nou noi doi la fel ca-ntaia data
Noi doi, acolo, undeva

As vrea sa te mai pot atinge cu privirea
Asa cum o faceam candva
Sa vad in ochii tai tristetea si iubirea
Noi doi, acolo, undeva. 

Aldo's Blog - Undeva, candva. 

 

Skype pornit de la sine printr-o comanda gresita ma arunca-n trecut, cu scartait de vinil. O memorie de zero si unu pastreaza cateva ultime cuvinte. Pe toate celelalte le-am sters demult. Exact cum prezenta unui ban din alt timp l-a smuls pe personaj din viata de dragoste, o simpla apasare de buton m-a aruncat pentru cateva minute in trecut. Zambesc si-mi dau seama ca diferenta intre noi a fost aceea dintre un foc de paie si un foc de pamant. 
Meta'Blog 

 

Undeva candva dar nu acum trezeai vibratii in undele unui lac care acum e adormit.
Undeva candva dar nu acum topeai cuvinte pe buzele arse de vara care acum sunt reci.
Undeva candva ai uitat sa simti dar ai stiut sa minti.
Sub valurile marii de clestar se leagana paginile unei carti vechi si umbra ta o poarta spre prezent dar se izbeste de nisipul aspru si totul se pierde in soapte amare.
Nu trezi linistea pozelor de sub praful din trecut care altadata inramate cantau sub rasul unui album inecat in lacrimi.
Pasii pe care ii urmaresti danseaza in nestiinta pe sunetul ploilor pierdute intr-un curcubeu de voci nedeslusite. Incearca sa nu le pui piedica!macar de data asta.
..................................................- ..................................................- .........................................
 

 

Ai vrea sa cauti ceva ce ai pierdut, ai vrea sa plangi, ai vrea sa iubesti, ai vrea…nici tu nu stii ce vrei.
Lasa-te leganat de somnul unor remuscari ciudate. Lasa-ti gandul greu sub ochiul bland…si adormi.
Viseaza amintirea unor vremuri mute, distruge-o dar pastreaz-o sub focul unui soare aproape stins. Alearga mai departe pe strazile brazdate de frunze uscate si amare. Nu incerca sa tii pasul cu timpul…cand vei deschide ochii sub pleoapa ta va zambii toamna cu fosnet,cu ploi racoroase, cu somn.
Prinsi intre doua lumi…nu incerca sa bati la usa ce ne desparte..chiar daca as vrea sa-ti mai deschid nu as mai reusi caci am pierdut cheia pe fundul unui lac sarat de lacrimi in care nu mai vreau sa cad ca sa ma inec din nou intr-un parfum care m-a otravit.
 
"Poveste mascata" de - Sweet Poison 

 

Toti oamenii viseaza ca undeva...candva...se va intampla!..Si atunci incepe asteptarea ....si pana la urma. ..uite-l e aici...El...sau ...Ea....l-am gasit!Si de aici incepe totul...simti ca nu mai poti respira fara el...ca maine nu mai exista daca nu il vei vedea....da si asta nu e totul....ii dai sufletul si treci peste tot....nu mai ai mandrie si nu mai stii cine esti,devii un om strain tie insusi...nu mai faci nimic decat sa speri ca El va ramane aici...!!!Pana cand??? Ei asta e alta poveste....pentru ca oricat de multe am face ...oricat ne-am darui inima si sufletul si oricat am spera ca va dura pentru totdeauna ...mereu si mereu va veni o zi cand se va termina! De ce??? Pur si simplu pentru ca NIMIC nu ramane aici langa noi pentru eternitate...Totul are un sfarsit !!!! 
Undeva ,candva - de Beibi 

'In toate povestile de dragoste exista intotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esenta vietii,pentru ca povestile de dragoste contin tainele lumii...' -Paulo Coelho

MASTI DIN VENETIA, MASTI DIN VIATA

MASTI DIN VENETIA, MASTI DIN VIATA 

 

O data pe an Venetia se intoarce in trecut in vremurile cu nobili si curtezane. Si daca reusesti sa treci dincolo de aparente, de aerul comercial al vremurilor noastre, carnavalul reuseste sa te duca cu gandul la secolul 13, cand intunericul aducea pe strazi, nobili, servitori si straini amatori de amor liber si jocuri de noroc. Prezenta oamenilor cu masti a fost consemnata pe strazile Venetiei inca din 1268. Sub o masca ce zambea, nicio placere nu era interzisa. 

 

Cassanova scria in memoriile sale ca Venetia era orasul cel mai libertin din lume. De aceea in secolul al XVII-lea, purtarea mastii a fost limitata la zilele de carnaval si la banchetele oficiale pentru ca libertinajul mascat devenise un mod de viata pentru Venetieni. Pe la colturi se mai vorbeste si astazi despre amorul liber din palatele venetiene. Venetia atrage insa in fiecare an milioane de oameni mai ales pentru romantismul ei. Orasul din laguna e locul unde dragostea se simte in aer iar in zilele de carnaval acest lucru se simte mai mult ca niciodata. 

 

Aurii, argintii, rotunde, ovale, imbracate cu matasuri, pene, strasuri, pietre pretioase, dantele, turbane, broderii cu fire aurite, mastile sunt unice. Costumele sunt si ele desprinse din varii secole: XIV, XVI sau XVIII. Este de apreciat cum fiecare masca iti ofera tot timpul necesar pentru a face o fotografie, fie ca ai un aparat cu un obiectiv tun, fie ca "lucrezi" cu un aparat simplu. Interesanta este oranduirea nescrisa in lumea mastilor. Exista masti simple, fara de pretentii dar si multe masti fine cu simpatii si capricii. Masti triste, masti vesele, masti cu sau fara scoala de dramaturgie, balet si scoala coreografica, masti cu sau fara conturi bancare ori patroni. Mastile vorbesc prin gesturi si miscari. Bucuria, tristetea, plictisul ori curiozitatea lor o desprinzi din pozitia bratelor si a corpului. Ochii nu pot fi intrezariti decat foarte rar. La fel si buzele. 

 

Masca devine o zana, o materializare a unui vis frumos. De aceea fotograful o venereaza cazand in genunchi la picioarele acesteia implorandu-i in liniste atentia, o lacrima pe obrazu-i de portelan... Iar cand el le primeste macar pentru o clipa ia nastere o scanteie ce ramane captata in fotografie. Mastile "fatale" isi aleg cu grija "arena", dar si "victimele". In special sunt locuri insorite, langa coloane, basoreliefuri, porti, balcoane sau faleza marginita de gondole si unde. In asemenea spatii "dulci" sunt atrasi multi fotografi si doar putini sunt alesi. Lor le sunt oferite cateva delicatese: descoperirea varfului unui pantof de sub crinolina in corul soaptelor de mirare (ca si cum ar fi fost dezvelit unul dintre cele mai mari miracole din lume!), o inclinare de cap, o privire fugara in oglinda marginita de pene de paun...
Sesiunea foto ia sfarsit in momentul in care masca spulbera scanteia printr-o bataie rapida de evantai. Ma ridic si plecand incet fruntea multumesc iar masca imi raspunde in aceeasi maniera. Ea se indreapta spre alt fotograf caci fara el, masca piere incet. 


 

Atmosfera de petrecere este prezenta la tot pasul: printi si printese, soldati medievali, bufoni, trubaduri si artisti de circ vor invada la propriu piatetele venetiene si celebra piata San Marco din centrul orasului. Se mai stie ca in urma cu sute de ani, mastile erau folosite de persoane de vaza, care soseau incognito la Venetia pentru a petrece fara a fi recunoscuti. Traditia s-a pastrat, iar cu timpul, carnavalul a devenit cunoscut in toata lumea.
Cea mai obisnuita deghizare este BAUTA, o masca alba cu un nas incovoiat, asortata cu o pelerina neagra si un tricorn, adica o palarie cu trei colturi. Procesiunea readuce pe strazi atmosfera din venetia medievala.
Cand carnavalul se incheie ,Venetia isi scoate masca.Ce nu se va sfarsi va fi povestea de dragoste care are loc in acest oras fascinant!
 

 

Masca 
de Dan Norea 

Când te-ai născut ţi-ai pus pe chip o mască
Nu ştie nimeni cum arăţi, da’ las’ că
La fel ca tine toţi din jur şi-ascund
Sub zeci de straturi, chipul în străfund.

Sunt măşti ce râd în faţă, plâng în spate
Şi nimenea nu vrea să se arate,
Sub mimică şi farduri şi poveste
Cât de copil şi vulnerabil este.
 

Emoţii şi iubire dau să iasă
Dar stratul e prea gros şi nu le lasă
Şi îţi recapeţi masca-aceea rece
Gândindu-te lucid că totul trece.

Şi-abia-atunci când cade faci fireasca
Deducţie - ce inutilă-i masca.
 

 

Ce ne-am face fara masti? Daca nu le-am purta am fi noi insine, incapabili sa mintim… Suna ciudat, nu? Insa cine stie cum ar fi o lume plina de sinceritate pura? De cand am invatat ca nu sunt singura persoana din lume care se foloseste de aceste masti, am deprins obiceiul sa studiez oamenii. Am studiat oamenii, urmarindu-i, vorbind cu ei, peste tot unde am avut ocazia. Si am inceput sa cred ca in spatele tuturor mastilor, al machiajului, al zambetelor si rasetelor, al indiferentei, ironiei si sarcasmului se afla cu totul si cu totul altceva… 

Nu de putine ori am avut surpriza sa constat ca in spatele unei duritati de neclintit se ascunde un suflet de milioane… o persoana buna si foarte sensibila… In spatele unei aparente indiferente exista un om extrem de usor de ranit… ca in spatele unor zambete largi se ascund mii de lacrimi… Oare cati din cei care sunt inconjurati de o multime de oameni, care de obicei sunt cele mai vesele persoane, sufletul petrecerilor… nu sunt de fapt foarte tristi?
De multe ori am judeca gresit anumiti oameni din cauza rolului pe care si-l l-au impus sa il joace pe scena vietii… am pus eticheta de “scorpie” unor suflete mari… si am fost pacalita de niste persoane de un egoism imens si o putere foarte mare de a se folosi de oameni doar fiindca pozau in victimele sortii…
 



Uneori am indragit extrem de mult masca… refuzand sa cred ca se ascunde altceva in spatele ei… am indragit-o atat de mult incat atunci cand a picat am refuzat sa cred ca ceea ce vedeam (simteam) este adevarat… totusi cand am acceptat ca a fost doar o masca (iar acceptarea a durut)… eu mi-am pictat mai bine masca in culorile sarcasmului si ale indiferentei… nu am ales masca care sa ma flateze in vre-un fel… am ales masca care sa nu permita sa fiu atinsa… sa indeparteze pe oricine incerca sa priveasca dincolo de ea…
Renuntand la masti devenim vulnerabili… mult prea usor de ranit… dar totusi daca nu renuntam la ele din cand in cand cum sa fim apreciati pentru ceea ce suntem de fapt?
Carnavalul din viata, ca orice alt carnaval, la un momentdat ia sfarsit… sau cel putin trebuie sa ia sfarsit vis-a-vis de anumite persoane… doar atunci cand vom renunta la aceste masti colorate (si de multe ori obositoare) vom putea considera ca am facut un pas mare spre fericire… iar daca nu vom renunta… nu vom fi altceva decat niste masti vesele pe niste fete triste in carnavalul vietii
 ( ANNA's Blog, Masti in carnavalul vietii…) 

 

„Da-i omului o masca si el va spune adevarul”! Oare?… Eu spun: „da-i omului o masca si isi va juca rolul”. Am o masca pentru fiecare, am uneori si pentru mine o masca. Fara ea aproape ca mi-e frig si mi-e jena… e ca si cum as umbla goala pe bulevard. 

Imi pare rau de toti anii in care am facut compromisuri. Mi-e ciuda de toate risipirile mele de pana acum. As fi vrut sa fi avut rabdare. Dar pentru ca nu mai pot schimba nimic, ii rog ,pe cei care pot, sa nu-si franga aripile in vieti mintite. Sa astepte zborul cel mai inalt. Pentru ca norocul ii ajuta numai pe cei curajosi. ( Alice Nastase ) 

EVIDENT, MASCA ESTE CEVA MAGIC, ESTE UN STIL DE VIATA, DAR EU, UNA, M-AM DECIS SA FIU PERSONAJUL FARA MASCA . 
VA DORESC O SEARA PLACUTA, CU SAU FARA MASCA, DUPA DORINTA SI IMPREJURARI !