VECHILE MAHALALE

 

Din Bucureștiul de altădată

Am încercat o incursiune imaginară prin vechile mahalale ale Bucureştilor.  Ne vom opri asupra originii numelor unora dintre acestea.

Multe şi-au luat denumirea după lăcaşurile bisericeşti din zona respectivă. De exemplu, Sfântul Gheorghe Nou, din actualul centru al oraşului Bucureşti, îşi are numele după cunoscuta ctitorie brâncovenească.

Alături se afla Mahalaua Sfântul Sava, numită aşa după „Academia” înfiinţată în chiliile ei în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Conform unui document din 27 aprilie 1664, în această mahala „au fost mai dinainte vreme scaunele ceale vechi în ţigănie”, deci, în secolul al XVI-lea, mahalaua respectivă se afla la periferia oraşului.

Acolo unde Calea Victoriei ajunge la malul Dâmboviţei exista pe vremuri, Mahalaua Sfântul Spiridon Vechi.

Tot în centrul oraşului, pe lângă mahalalele la care am făcut referire în episoadele anterioare, se aflau Mahalaua Sărindarului, Sfântul Ioan Nou, Sibilelor. Ultima, Mahalaua Sibilelor, cu 35 de case, era numită aşa după Biserica cu Sibile, care avea zugrăvite pe pereţii exteriori cunoscutele prezicătoare ale antichităţii. Mai înainte, această mahala purta numele Popa Hierea, după primul ctitor al bisericii devenit, după trecerea la monahism, călugărul Filoteu.

Mai erau cunoscute Mahalaua Sfântul Elefterie, numită la 1821 şi Lefter, Mahalaua Schitu Măgureanu care, în 1843, se mai numea şi Cişmigiu; Sfântul Ilie, din jurul bisericii din capul podului Calicilor (Calea Rahovei); Stavropoleos, după biserica şi hanul cu acelaşi nume care se afla la începutul secolului trecut în spatele actualului Muzeu Naţional de Istorie etc.

Multe mahalale poartă nume de domni şi domniţe, cum ar fi Mihai Vodă, Radu Vodă, Mavrogheni, Domniţa Bălaşa sau Şerban Vodă. Altele poartă numele unui boier mai important care a avut case în cuprinsul ei: Bălăceanu, Colţea, Creţulescu (în jurul bisericii cu acelaşi nume), care vine de la numele vel-vornicului Iordache Creţulescu, ginerele lui Constantin Brâncoveanu şi ctitorul cunoscutei biserici din Piaţa Revoluţiei; Brezoianu Vergu, Golescu, Dudescu, Stelea ş.a.

Interesante sunt denumirile de mahalale care indică profesia locuitorilor zonei respective. Astfel, este amintită în documente Mahalaua Tabacilor care, pe la 1632, se afla în partea de sus a Mănăstirii Sfântul Ioan, deci cam prin zona actualei străzi Domniţa Anastasia, în preajma unui pârâu care se vărsa pe atunci în Dâmboviţa. Înainte de 1674, aceşti meseriaşi se mutaseră din zona respectivă, un document de la Duca Vodă pomenind de locuri de casă care se aflau „unde au fost tabacii”. Probabil, datorită mirosurilor produse de procesul de tăbăcire a pieilor, meseriaşii respectivi au fost nevoiţi să se mute la periferia oraşului, dincolo de mănăstirea Radu Vodă, loc în care sunt pomeniţi într-un document din 1823 ca „mahalaua tabacilor sârbi”.

O altă mahala foarte veche era cea a Zlătarilor, adică a meşteşugarilor care prelucrau aurul şi argintul. Situată în jurul Bisericii Zlătari, care s-a păstrat până în zilele noastre, mahalaua este pomenită în documente încă de la 1675, dar cu vremea ea a ajuns cea mai mică din oraş. În anul 1798, Mahalaua Zlătarilor nu mai avea decât două case.

La rândul lor, negustorii şi precupeţii au dat nume unor mahalale. Astfel, întâlnim Mahalaua Negustori, în Plasa Târgului de Afară, mahalalele Precupeţii Vechi şi Precupeţii Noi în plasa Podului Mogoşoaiei, Mahalaua Lipscani, numită astfel după negustorii care aduceau marfă de la Lipsca (Leipzig), Oborul Vechi, Sfântul Ioan Moşi ş.a.m.d.

Au fost şi mahalale care au primit numele după o anumită caracteristică locală care i-a impresionat pe vecinii acestora. Mahalaua Broşteni, menţionată în documente de pe la anul 1696, era cunoscută prin mulţimea bălţilor din zonă, bălţi populate, fireşte, cu broaşte, Mahalaua Flămânda, numită astfel din cauza sărăciei locuitorilor ei, sau Mahalaua Dracului, situată în zona actualului Bulevard Banu Manta şi în care nu era recomandabil să circuli noaptea, din cauza pungaşilor ce mişunau pe acolo. În apropierea ei se afla şi cunoscuta groapă a lui Ouatu, imortalizată în numeroase scrieri referitoare la viaţa de altădată a Bucureştilor